Lifestyle, Sport

Prima mea experiență dintr-un concurs MTB

Mi-aduc aminte de prima mea experiență dintr-un concurs mountain bike.

Concursul din 24 oct. 2015 de la Baru, Hunedoara cu un traseu de 24 km, diferența de nivel aprox. 1000m, pe un drum neasfaltat- pădure- până în golul alpin și cu o super-tehnică coborâre.

– Ce m-a determinat sau cine m-a pus pe mine să mă bag la un concurs?

– Ei, bine… în primul rând, din “fair play” pentru prietenii sportivi din Hunedoara , Sanmontan și nu numai.

Dacă mie mi-a plăcut când ei au venit la concursul organizat de noi, TrixBike, cu ceva vreme mai înainte, de ce să fiu egoistă și să nu răspund afirmativ invitației lor?!

Cam asta a fost ideea. Oricum, habar nu aveam cât de greu o să fie, nu aveam niciun indiciu: nu cunoșteam traseul concursului și nici emoțiile de dinaintea unui concurs.

Dar dacă am confirmat participarea, trebuia să mă duc… fie ce-o fi, dau înainte; vedea-voi eu, până la urmă , cum și ce va fi! 🙂

Trezirea de dimineață a fost cea mai grea încercare. N-am apucat să dorm decât vreo 3 ore , și alea “trase de păr” , pentru că sunt “pasăre de noapte” și somnul mi-l fac ziua, exact perioada de desfășurare a concursului era timpul meu de somn normal.

Apoi , drumul până la Baru, cu multe opriri la semafoarele de pe Defileul Jiului(era în construcție).

Ce să mai zic de alimentație: cum să mănânci la ora aia, când corpul meu îmi cerea odihnă și nu papară concentrată pentru concurs.

În fine, ajunsă la eveniment, m-am înviorat bine datorită gradelor scăzute din zona , am salutat-pupat-îmbrățișat pe toți cei dragi întâlniți acolo, m-am înscris rapid și gata….direct la linia de start!

Am observat cum mulți dintre concurenți arătau bine antrenați și păreau că știu în ce se bagă. Și-am simțit emoțiile…nu ale mele ci, a celor din jurul meu :))

Eu, oricum, n-aveam prea multe emoții ci, numai gânduri precum astea:

  • Aoleu, în ce mă băgai!
  • Numai să nu cad….să nu mă împiedic acum, la start, de vreunu’ sau să dea altu’n mine…
  • Cum o fi traseul?!
  • De-aș reuși să nu rămân prea mult în urmă, să nu fiu ultima…

Și-anceput și dă-i pedale! Mi-amintesc foarte bine fazele de cățărare, când m-am dat jos de pe bicla, când nu mai puteam nici să respir – dar aminte să mai și înghit apă… momentele de luptă cu depășirea limitelor.

Și pentru că eram aproape epuizată și neexperimentată , normal că am și forțat nota pe coborâre : “i-am dat-o” , cum ar spune cineva.

Nu mi-a fost căzutul , cât ridicatul!

A trebuit să cad, că de aia stătea bolovanu’n drum…mă aștepta pe mine să pun frână după derapaj. Nu trebuia să pun frână! da, știu acum :))

Așa că, m-am ridicat “a-la-rapid” și-am continuat cursa…mă cam ținea piciorul drept , dar na’ , nici nu m-am uitat să văd cum sau cât de grav m-am lovit.

Mi-am belit genunchii: la unu’ m-am ales cu multe negrituri și la celălalt cu “un crater de 5 copci” + niște “scurgeri de ulei” pe la mâna dreapta (nimic grav ) și-un plimbat cu “lilo-lilo” până la urgențe.

Apoi a urmat petrecerea de după concurs cu un picior în bandaj , fără dureri(m-am mirat: chiar nicio durere), cu mult râs și voie bună alături de prieteni.

 

Morală:  Ai mai mult curaj atunci când nu știi, decât când știi!

You Might Also Like